PARINTELE CONSTANTIN SARBU: SFARSITUL PAMANTESC, MINUNI, VIZIUNI, PROFETII. “Aveti grija, ca vor veni timpuri grele. La urma de tot n-or sa mai fie preoti, au sa planga lacatele la usi… Daca faceti pacate, piere si credinta”

Era in vara anului 1964, cand in curtea Bisericii Ador­mirea Maicii Domnului din strada Sapientei 5 am vazut o schimbare: un preot nou, o viata noua care incepea sa se infiripe. Locuiesc in casa vecina cu biserica din anul 1959. Ne desparte doar gardul comun. De cand m-am mutat aici, am participat la slujbele care se tineau in aceasta capela, formata dintr-o singura incapere – naosul – despartita de altar prin iconostas. Bisericuta se afla intr-o stare jalnica. Pictura din interior, executata de Tatarescu, era stearsa, innegrita, peretii erau in cea mai mare parte scorojiti, cazuti, pardoseala era stricata, covoarele lipsind cu desavarsire, gaze nu erau intro­duse in biserica si nici incalzire nu se facea, gardul era darapa­nat. Putinii enoriasi erau orbii, care aveau o casa a lor in apropiere, pe strada Vigilentei. Mai veneau cativa copii si foarte putini dintre vecinii bisericii. Cei care veneau perma­nent la biserica nu depaseau douazeci-douazeci si cinci de persoane, in zilele de sarbatoare. Intr-una din zile, de la balconul meu care da in curtea bisericii am vazut un preot nou, mai in varsta, mic de statura, cu barba alba. Totodata am vazut o cunostinta de-a mea, pe doamna dr. Ursulescu Maria. Am strigat-o de la balcon, cu rugamintea sa ma astepte, intrucat vreau sa cobor sa vorbesc cu ea. Astfel am aflat ca-l cunoaste pe Parintele din tinerete, iar cu preoteasa fusese buna prietena. Tot ea mi-a spus ca sotia Parintelui a murit de o boala necrutatoare si ca el este singur, de curand iesit din inchisoare dupa o detentie de zece ani. Doamna doctor ii repara o pereche de pantaloni, iar Parintele era in casa, aranjand cate ceva dintr-o lada ce-i ramasese intr-o pivnita inainte de arestare. Atunci l-am cunos­cut si eu pe Parintele Constantin Sarbu. Era in ochii lui un fel de melancolie, de durere, de suferinta, de iubire, de iertare. Mai tarziu mi-a fost dat sa cunosc forta lui spirituala, puterea lui de munca, spiritul lui gospodaresc si organizatoric cum nu am vazut la nimeni altul, toate oglindite, de altfel, in rea­lizarile lui, infaptuite doar in cei zece ani cati ne-a fost dat sa-l avem in mijlocul nostru. Au aparut ajutoare care au inceput sa faca ordine, sa imbrace peretii – la inceput cu coli de hartie, pentru a acoperi uratenia lor, apoi cu metraje din materiale de culoare inchisa. Parintele a facut rost de un godin, iar lemnele erau aduse de copiii din vecini si de credinciosi. Dupa catva timp, la lu­manari a venit o femeie cu care Parintele conlucra foarte bine, tanti Cristina sau, cum ii spuneam noi mai tarziu, „mama Cristina”. Ea imi povestea ca in zilele de sarbatoare din cursul saptamanii, Parintele o trimetea la serviciul „Bratele de mun­ca” din apropiere, sa cheme de acolo oameni la slujba. Dintre ei, multi ramaneau credinciosi bisericii. Ţinea Parintele niste predici extraordinare. Oamenii nu au intarziat sa se adune si nici Parintele nu s-a lasat pana nu a realizat ce a dorit, cu ajutorul credinciosilor veniti din tot Bucurestiul. In vara anului 1967, imi aduc aminte ca era foarte cald, iar Parintele facuse rost de caramizi de la fabrica de caramizi. Cand le aduceau oamenii cu camioanele, ele erau inca fier­binti. Noi le dadeam din mana in mana, de la poarta pana in curtea bisericii. Cum insa nu se puteau lua direct in mana, purtam manusi sau carpe groase sa nu ne frigem. L-am intre­bat pe Parintele cum a putut face rost de atatea caramizi, intr-un timp in care statul nu acorda nici un sprijin pentru bi­serici si cu atat mai putin materiale de constructii. Mi-a ras­puns ca daca ar fi spus adevarul, sigur nu le obtinea, dar a mintit pentru Mantuitorul, spunand ca vrea sa faca o magazie de lemne, intrucat biserica are incalzire cu lemne, ceea ce era adevarat. Constructia s-a facut cu foarte multe brate de munca ale credinciosilor, care lucrau cu tragere de inima, fara bani,  dar cu multa dragoste de Dumnezeu. Parintele Sarbu o iubea foarte mult pe Maica Domnului, spunand ca ea este ocrotitoarea acestui sfant locas si voia sa o aduca impreuna cu Domnul nostru Iisus Hristos in toate ini­mile si casele oamenilor. De foarte multe ori ma intreba ce mai doresc oamenii sa stie despre Dumnezeu, ce probleme ii framanta, ce ar vrea sa mai afle. L-am rugat odata sa tina o predica pentru un unchi al meu, care injura foarte tare de cele sfinte si avea o lipsa de credinta sau mai curand o lipsa de educatie religioasa, desi a avut sansa sa se fi nascut pe vremea cand se facea religie in scoala. Imi amintesc cat de emotionata eram sa vad cum va proceda Parintele, daca va putea sa-i transmita, sa-l faca sa inteleaga ceva din predica si in special daca va ramane ceva in sufletul lui. Vorbind dupa aceea cu Parintele, nu mica mi-a fost mirarea sa aflu ca si dansul avea emotii. Intrebandu-l de ce, mi-a spus un lucru foarte frumos: nu este usor sa castigi un suflet pentru Mantuitorul, iar daca este cazul, poti merge dupa el pana la capatul pamantului si poti sa fii fericit ca nu ai trait degeaba pe pamant, iar plata ta mare este in cer. Unchiului meu i-a dat foarte mult de gandit slujba Parintelui si mi-a spus ca ceva in el s-a rascolit. A inceput sa vina mai des la biserica. De fiecare data la Inviere venea numai la Parintele Sarbu. Avea Parintele o mica istorioara, asa o numea dansul, pe care ne-o spunea de fiecare data in noaptea Invierii; era o mama care avea un fiu. Intr-una din zile, fiul si-a omorat, mama, a taiat-o in bucati, a pus-o intr-un sac si a plecat sa o arunce in apa. Pe drum s-a impiedicat, a cazut, bucatile din sac s-au imprastiat pe drum, iar el a auzit un glas: “Te-ai lovit, dragul mamii?”. Dupa ce ne spunea aceasta istorioara, ruga pe toti cei ce au parinti si nu i-au vazut de multi ani sa se duca la ei, caci acei parinti asteapta. De multe ori ne spunea ca veneau apoi la dansul oameni care marturiseau ca l-au ascultat, spre bucuria lor si a parintilor lor. Dar cel mai fericit era Parintele. Toate slujbele Parintelui se terminau cu o urare de sana­tate si o saptamana de lucru cu bucurii si impliniri. Ne spunea ca Biserica nu invata pe oameni decat numai de bine. Cand se faceau parastase pentru cei adormiti si in zilele de mari sarbatori, Parintele facea apel sa se adune toate prinoasele de la biserica si sa se mearga la azilele de batrani. Era foarte cunoscut pentru aceste milostenii in toate azilele. Acest obicei se pastreaza si astazi in biserica noastra. Dar atunci, intrarea preotului in azile nu era vazuta cu ochi buni. Cand mergeam cu Parintele Sarbu de Pasti, se canta “Hristos a invi­at”, iar de Craciun se cantau colinde. Imi amintesc ce bucurie si emotie traiam atunci cand, dupa Sfanta Liturghie, Parintele ne citea scrisorile pe care le primea de la cei din azile, fie de la intelectuali, fie de la oameni simpli, care spuneau ca nimeni nu-i mai cerceteaza, dar sa mai asculte si colinde! Parintele Sarbu era si un foarte bun psiholog, si stia ce-i trebuie si ce-i lipseste fiecaruia. Mergea acasa la oameni si le facea sfestanii, mergea la spitale si azile, unde spovedea si im­partasea, intr-o vreme cand accesul in spitale era greu acceptat. Dupa cum Sfantul Nicolae candva ajuta pe cei nevoiasi, tot asa si Parintele Sarbu ajuta pe cei in suferinta, stiuti de noi sau nestiuti. Au fost foarte multi cei care au primit ajutor material si spiritual de la acest mare titan al credintei. Am fost si mai sunt inca unul dintre putinii oameni foarte fericiti care a avut parte de asa mari dascali. Am cunos­cut aici, la aceasta biserica, in continuare, pe Parintele Con­stantin Voicescu si pe Parintele Boris Raduleanu, preoti cu adanca credinta si traire in Dumnezeu, avand puterea harului divin, pe care sa ni-l transmita. Ei mi-au adancit cea mai mare avere pe acest pamant: credinta. Nu as putea trai fara ea, fara bunul Dumnezeu, care mi-a dat foarte multe pe acest pamant, iar eu nu sunt vrednica de multumire. Stateam foarte des cu Parintele Sarbu de vorba. Daca se intampla sa fiu suparata, sa fiu prost dispusa, coboram in curtea bisericii, unde-l gaseam fie in curte, fie in biserica. Dupa ce stateam de vorba cu el ma intorceam alt om. Iubea foarte mult copiii. De aceea veneau foarte multi copii la biserica. Astazi, copiii de odinioara vin aici cu proprii lor copii. Fetita mea, care avea cativa anisori, facea totusi foarte multa treaba la biserica, bineinteles, pentru varsta ei. Cand s-a construit pronaosul, Parintele impreuna cu fetita mea au pus prima caramida la zidire. Dupa ce a terminat toate lucrarile, mi-a spus:
– De acum incolo nu-mi ramane decat sa ma ocup de suflet!
Dar nu a fost sa fie asa. Era in anul 1975, cred, intr-o duminica din luna oc­tombrie, cand eu nu am putut merge la biserica, fiind plecata in provincie. Seara am primit de la Parintele un telefon, spunandu-mi ca, intrucat nu am fost la biserica, vrea sa-mi dea o binecuvantare, deoarece a doua zi va merge la spital pentru o operatie (avea, printre multe altele, un ulcer mai vechi, probabil din timpul detentiei). Intrebandu-l la ce spital merge, mi-a spus ca se va opera la Spitalul Postei. Intrucat nu auzisem lucruri prea bune despre acest spital, i-am sugerat sa mearga in alta parte. Dansul mi-a precizat ca totul este aranjat, ca va veni o cunostinta sau un nepot de-al dumnealui de la C.C. pentru a-l opera si totul va merge foarte bine. Mie nu mi se parea normala asa o graba, si tocmai la acest spital, care nu mi se parea cel mai indicat. Dar dansul era foarte hotarat in ce avea de facut. Luni, dupa ce am venit de la servici, am trecut pe la mama Cristina, sa vad ce mai face, caci intr-adevar imi era ca o mama. De foarte multe ori ii duceam mancare, intrucat statea toata ziua la biserica, tinand biserica deschisa si tre­baluind tot timpul. Cand am ajuns la ea, era foarte suparata si plangea. Am intrebat-o ce are. A inceput sa-mi povesteasca ce i-a spus Parintele inainte de a pleca la spital: sa aiba grija de biserica, intrucat el nu se mai intoarce; in biserica sa puna o masa anume, pe care va fi asezat sicriul, indicandu-i locul pre­cis unde va sta masa, unde vor sta sfesnicele pentru lumanari, unde se vor pune florile ce i se vor aduce, iar noaptea sa fie acoperit cu panza pe ochi, sa nu ramana descoperit. I-a spus toate in cele mai mici amanunte. Parintele spunea si plangea, dupa care a iesit afara din biserica si s-a mai uitat de cateva ori inapoi, zicandu-i sa nu uite ce i-a spus. In fiecare zi treceam pe la mama Cristina sa aflu vesti de la spital si asteptam sa mergem si noi cand ne va chema la dansul. Miercuri, in jur de ora 14.30, cand veneam de la servi­ciu, am auzit clopotele batand ca la mort. O fractiune de secunda mi-a trecut prin minte daca nu cumva o fi murit Parintele si m-am cutremurat, am simtit ca picioarele nu ma mai asculta si de-abia am asteptat sa ajung la biserica. Mama Cristina nu se mai putea opri din plans. Nu a fost nevoie sa mai intreb pentru cine bat clopotele. Pavajul din curtea bisericii s-a pus intr-o zi, in ziua cand a fost operat, iar mormantul fusese foarte repede aprobat de Patriarhie sa fie facut in curtea bisericii, Parintele fiind unul dintre ctitorii ei. Mai multe aici: cuvantul-ortodox.ro

Be the first to comment on "PARINTELE CONSTANTIN SARBU: SFARSITUL PAMANTESC, MINUNI, VIZIUNI, PROFETII. “Aveti grija, ca vor veni timpuri grele. La urma de tot n-or sa mai fie preoti, au sa planga lacatele la usi… Daca faceti pacate, piere si credinta”"

Leave a comment

Your email address will not be published.


*


Lumea Presei, lumeapresei.ro