Fosta soţie a lui Gyuri Pascu rupe tăcerea: “Spiritul lui s-a eliberat”

gyuri
Mi-am zis că trebuie să aştept cele 40 de zile în care sufletul eliberat din corp încă mai are lucruri de rezolvat. Pentru el, pentru sufletul lui, s-aştept. Şi poate şi să-mi găsesc o stare mai… de mijloc. Până acum m-am perindat prin multe stări, dar cel mai greu este să fii între apatie şi furie. Tot mai bună furia, vorba lui David Hawkins, pentru că îţi dă oarece putere, cât să nu te prelingi în moarte. Cred că revolta asta mi-a tot dat putere zilele astea până când l-am auzit vorbind pe cel de-al doilea preot, la înmormântare. Gyuri a fost la Cenaclul Flacăra fix 4 zile, nu mai mult, domnule preot şi Gyuri are şi el poeziile lui! Şi nu doar agniţenii ridicau ratingul lui Gyuri atunci când era difuzat la televiziuni. De n-ar fi fost stolul de porumbei albi, vreo 10-11 aşa, poate chiar 11, ca să fie clar, porumbei care s-au rotit de câteva ori la începutul slujbei, apoi, la finalul ei, au mai zburat o dată… de n-ar fi fost cerul absolut senin, de n-ar fi fost prezenţa lui… Şi-apoi, puţin mai târziu, un alt preot şi o măicuţă care m-au căutat şi m-au găsit, cărora m-am putut destăinui, ceea ce m-a ajutat atât de mult…

De n-ar fi fost prietenii alături… O mare lehamite, o nespirituală lehamite m-a cuprins. Aşa cum l-a cuprins şi pe el, de mai bine de un an. Şi tot trăgeam să aibă îngăduinţă, să aibă răbdare, să se bucure de foarte micii paşi pe care-i puteam remarca… Şi chiar dacă nu-i vedeam, dar noi trebuia să muncim mai departe şi-atât. Poporul ăsta pare că n-are altă soartă decât aceea de a ignora adevăratele-i valori până când acestea pleacă ori se eliberează de tot. Nu, nu sunt incoerentă. Aşa scriu eu. Şi nu mă interesează dacă vă place sau nu. Poate-am să recitesc, poate am să modific, nu ştiu, dar azi, acum, duminică 2 octombrie, atâta pot. Şi simt că trebuie să scriu acum, că, cine ştie… Nu de alta, dar eu mă pregăteam de plecare. Şi uite, e o zi aşa cum îi plăcea lui, de vară indiană, o zi de toamnă nici prea călduroasă, nici înnorată, în care verdele şi galbenul se-mbină maiestuos.

Spiritul Gyuri n-a murit. S-a eliberat! Asta aş vrea să fie clar tuturor. Da! S-a eliberat din urâtul ăsta pe care-l menţinem cu toţii în viaţa zilelor noastre. Din minciuna asta continuă, din lupta asta perfidă, din competiţia acerbă şi absurdă în care vă învăţaţi unul pe altul să “reuşiţi”, să “trăiţi bine”. Din mâlul pe care-l îngroaşă şi televiziunile şi toate chestiile astea media. Până când? Cât? Cât mai îndură românii care mai au bun simţ, care îşi amintesc ce înseamnă decenţa, care nu s-au lăsat târâţi în clevetire, în bârfe şi mizerii, în jocurile politice, în diabolice planuri de obţinere a “succesului”, ori a “puterii”, a “renumelui”… Voi chiar nu-nţelegeţi că nu mai aveţi mult până când toate spiritele înalte vă vor părăsi tocmai pentru că nu le vreţi? Pentru că nu le recunoaşteţi? Pentru că aveţi tot felul de … idei în cap şi nu vă permiteţi să fiţi sinceri, absolut sinceri cu voi înşivă?… Voi chiar credeţi că în marea sa iubire Maica Domnului vă va îngădui orice doar pentru că ŢARA asta este atât de frumoasă, pentru că-I este atât de dragă?… Chiar nu vedeţi că v-aţi apropiat de marginea prăpastiei?…

Striga şi Gyuri, ca în pustiu. Aşa începuse să i se pară de mai bine de-un an. Şi tot aşa spunea şi el: degeaba vă duceţi la biserică şi ţineţi posturi dacă nu sunteţi capabili de bunătate, dacă nu vă puteţi opri din judecăţi, dacă nu aveţi disponibilitatea de-a ajuta pe altul, de-a vă bucura sincer de realizarea unui coleg, dacă nu trăiţi cu toată fiinţa adevărata iubire şi compasiune faţă de semeni, faţă de oricare semeni, indiferent de religia lor! M-a întrebat cineva dacă Gyuri era sigur botezat ortodox, că dacă nu era, nu-l punea pe pomelnic! Cum arătaţi că sunteţi credincioşi în Hristos? Nerugându-vă decât pentru cei botezaţi ortodox? Atât? Şi cu restul lumii ce faceţi? Hristos a venit pentru întreg Pământul, nu doar pentru unii! Ce iubire e asta?… Nu pentru asta a venit Hristos pe Pământ! Nu ca să împărţiţi voi în continuare oamenii în “de-ai noştri şi de-ai lor”! Nu ca să daţi bani celor care vând, ei înşişi neortodocşi fiind, fragmente din infinita cruce pe care a fost răstignit un OM-Dumnezeu! Nu pentru asta o fi scris Apostolul Pavel atâtea epistole pline de înţelepciune! Nu-nţelegeţi că nu Dumnezeu vrea toate urâciunile astea? Nu înţelegeţi că îl coborâţi pe Dumnezeu în orice mocirlă doar pentru a obţine cine ştie ce satisfacţie temporară? Că nu aşa veţi ajunge la Dumnezeu? Nu înţelegeţi adevăratul păcat?

Zicea Gyuri că toată lumea crede că-l cunoaşte, că-l ştie, că ştie ce e mai bine pentru el. Tot auzindu-l repetând că s-a săturat de toate, că s-a săturat de viaţa asta, de neschimbarea asta, de mizeria în care trăim, că a obosit să fie român, a obosit să presteze servicii artistice şi spirituale unui popor care n-a folosit nici măcar 40% din potenţialul lui, şi eu am crezut că ştiu mai bine şi nu-l încurajam în acest sens. Dimpotrivă. Dar acum înţeleg că de mai bine de un an se străduia să se desprindă de-aici mai repede, înţeleg că şi din acest motiv simţeam o îndepărtare din ce în ce mai mare, un zid pe care atunci credeam că-l pune doar pentru a face o mare schimbare în viaţa lui, una care să-l facă fericit, să-i aducă liniştea, pacea şi bucuria în trup. Dar între timp, mi-au apărut îndoielile: oare chiar ăsta o fi fost mosorul lui? Chiar asta o fi fost data ieşirii sufletului lui din corpul acesta? Poate că da. Şi ştiu că greşesc îndoindu-mă. Mă străduiesc să accept. Şi să-l las pe Dumnezeu!

Da, Gyuri era obosit, din ce în ce mai obosit de drumurile prin ţară pe la concertele stabilite de Teo cu toate că Gyuri îi tot spunea: “Măi, Teo, tu nu-nţelegi c-am obosit, că sunt un om bolnav, că nu mai pot aşa, să fug dintr-o localitate în alta, şi să şi cânt?” Treaba asta aproape că devenise o anecdotă printre colegii de la Take, Ianke şi Cadâr. Dacă suna telefonul lui Gyuri, urma şi replica: “Ia să vezi că iar mă sună Teo să-mi spună că mi-a mai pus o cântare, două, trei!” Şi eu îl întrebam: De ce nu-i spui să nu mai facă asta? Sau de ce nu i-o faci o dată şi să nu te duci la cântare?” “Cum să fac aşa ceva? Nu pot să fac asta publicului! Dar o să-i spun că gata, din toamnă nu mai cânt cu ei!” S-a mai întâmplat o dată asta, cu mulţi ani în urmă, când trebuia să înregistreze un nou album iar colegii din trupă i-au spus că… nu pot. Nici asta n-a putut uita Gyuri! Iritarea pe care o avea numai când povestea de ce-i mai făcuse Teo, inclusiv acum, de ziua lui, mă speria de mult. Dar cuvintele mele nu contau.

Pentru că el nu doar “cânta”! Gyuri dăruia tot ceea ce primea în momentele acelea, toată iubirea şi înţelepciunea care-l traversau pe el, un slujitor şi un mesager al lui Dumnezeu. Spiritul lui înalt se micşorase suficient cât să lucreze într-un corp scund care nu fusese pe placul comisiei de admitere la Facultatea de Teatru din Tg. Mureş demult de tot, înainte să meargă spre filologie. Gyuri nu doar cânta la un instrument şi din vocea sa cuprinzătoare, ci el bătea la poarta sufletelor prezente. De-i deschideau, şi oamenii se luminau, odată cu sufletele lor. Trăirea aceea artistică era totală, adică era o trăire spirituală. Nu e posibilă o asemenea trăire decât dacă corpul cu mintea lui şi sufletul ce-l locuieşte sunt dimpreună, adică sunt cu Dumnezeu sau în Dumnezeu. Iar Gyuri pe scenă nu putea fi altfel!

Spiritul lui Gyuri nici nu are de gând să moară pentru că nu poate muri! Pentru că spiritul nu moare! Că nu-l mai vedeţi voi jucând, de parcă l-aţi fi văzut în ultimii ani, că nu mai aveţi la ce spectacole Distractis să mergeţi, de parcă aţi fi mers acum un an… În Bucureşti, dintre miile alea de fani care-i tot întrebau “când mai faceţi un spectacol? Ne e tare dor de voi!”… unde au fost aceia în sala semi-goală la unul din cele trei spectacole? Când Gyuri a vândut el însuşi bilete, nu vi s-a părut ciudat? Nu vi s-a părut ciudat că una spuneţi, şi alta faceţi? Ce fel de creştini sunteţi voi?… De ce îi mai întrebaţi pe artişti când au următorul spectacol? Doar ca să mimaţi interesul apoi să faceţi fotografii pe care să le vindeţi la presă pe 100 de lei maximum?… Cum şi-a arătat marea iubire acest public? Neducându-se la concertele şi spectacolele lui Gyuri, omul?… Sau între timp, dacă nu mai era “vedetă de televiziune” nu mai conta? A întrebat vreodată vreunul, măcar din curiozitate, la vreun post de radio: “Domnule, eu aş vrea să-l ascult pe Gyuri Pascu, de ce nu difuzaţi şi cântecele dumnealui?” Sau, cum scria destul de des în ultima vreme chiar Gyuri pe fb, dacă nici voi, ăştia care citiţi anunţurile despre activităţile mele artistice nu le daţi mai departe, atunci ce să mă mai aştept de la alţii?… Ştiţi voi că în ultimii 10 ani acest “laţ” strâns în jurul activităţii lui ar fi putut fi rupt dacă voi, poporul, aţi fi vrut cu-adevărat?… Şi, hai să las poporul, să mă gândesc numai la “prieteni”. Şi să le spun aşa: nu mai plângeţi, că vă vede!

Aşa cum a văzut într-un dulap şi cd-urile lui oferite cadou unor prieteni, rămase acolo, nedesfăcute din ţiplă, ani de zile! Tare mult l-a durut asta, dragilor! Şi n-a uitat, şi-a tot pomenit… La fel cum a văzut şi “preţuirea” pe care i-o ofereau actorii şi regizorii profesionişti, adică cu diplomă. Când ai de-a face cu un asemenea artist, trebuie să-i oferi un spaţiu şi doar să ceri de la el. El va naşte în continuu dacă i se va cere. Dar dacă nu i se cere, atunci la ce să mai piardă vremea?… Artistul aduce de-acolo, din perfecţiunea lui Dumnezeu, prin inspiraţie, ceea ce este potrivit în fiecare moment. Dar dacă regizorul se crede mai deştept decât Dumnezeu, dacă şcoala pământeană e mai presus de cea spirituală… De ce să nu vedem tot felul de exhibiţionişti, tot felul de răcnete şi vulgarităţi, de ce să nu ne dăm ochii pe spate în faţa unui pisoar expus în cea mai faimoasă galerie? Unde vă duceţi, oameni buni?

I-au intuit talentul şi l-au invitat pe scena teatrului prea puţini regizori. L-au respectat cu-adevărat prea puţini actori. Doru Ana şi Mircea Rusu sunt, din ceea ce-mi amintesc eu, mai ales cel din urmă, actorii şi regizorii care i-au oferit lui Gyuri nu doar scena, dar şi boxele ei. În montarea cu studenţii UNATC, în spectacolul Fundătura după Maxim Gorki, Mircea Rusu i-a oferit lui Gyuri ocazia de a-şi etala şi cântecele, nu doar un personaj. Banda sonoră a spectacolului Take Ianke şi Cadâr, sau cel puţin o parte din ea, tot de Gyuri era făcută. Regizorul Attila Vizauer a făcut şi mai mult pentru Gyuri. Nu doar l-a invitat în emisiunea Vorba de cultură (iată, un om care îl aprecia pe Gyuri ca om de cultură!), dar a pus în scenă Aventurile lui Chilli Ramirez la Teatrul Arlechino din Braşov. Sunt sigură că n-au putut înţelege nici actorii, nici publicul de ce se zguduia Gyuri de plâns la premiera acestui spectacol pentru copii. Cum să plângi în halul ăla? Cum să nu plângi când ai bătut la porţile altui teatru cu 15 ani înainte şi ţi s-a spus “te sun eu!”? Cum să nu plângi când îţi vezi un vis împlinit după atâţia ani? Cum să nu plângi când te simţeai deja prea obosit de-atâta aşteptare? Attila l-a invitat pe Gyuri să compună şi muzica pentru spectacolul Cântăreţii din Bremen, apoi, anul acesta, pentru Bambi. Aşa l-a reîntâlnit pe Robert Radoveneanu, actorul care jucase în videoclipul Innocent Thoughts cu 19 ani în urmă şi cu care în Mes a avut ocazia să şi joace. Tot în Bambi a intâlnit-o şi pe Mădălina Ignat, o actriţă foarte talentată, şi care a stat şi marţi, si miercuri, împreună cu noi, acolo, la capelă, ca şi Robert, ca şi Mircea Rusu, ca şi Andrei Roşu, Ioana Ancea, Alice Nicolae, Oana Bojescu şi Mihaela Tolan, asta ca să-i numesc pe cei care s-au ocupat de el şi de mine. Şi dacă tot n-au venit la spectacolele noastre, acelor “prieteni” pe care i-am invitat, profesionişti,şi care mi-au transmis condoleanţe, le mulţumesc şi îi asigur că au pierdut ceva foarte important. Mai ales pentru sufletul lor.

Aţi citit pe blogul lui, pe care tot eu i l-am făcut, împingându-l să îşi reverse darurile, să nu moară sufocat în ele… pentru că asta se poate întâmpla unui creator… da… aţi citit oare, ziceam, cu adevărat, cu atenţie, cuvintele lui? Sunt atâtea cuvinte şi acolo… M-am bucurat nespus să-l aud pe primul preot citându-l pe Gyuri. Pe noi ne-au învăţat părinţii să nu ne lăudăm singuri că nu e frumos. Dacă ne laudă alţii, e bine, dar să nu ni se urce la cap. Şi pentru că Gyuri era mereu în pericolul acesta, pericolul de-a se lăsa ameţit de înălţimile unde-l urca lumea, eu aminteam mereu, aşa, de siguranţă. Pentru că atâta vreme cât ai un trup, oricât de înger ai fi, dar tot există posibilitatea să-ţi frângi aripile în cădere. Şi lumea atât aşteaptă ca să mai demonteze o dată scara spre Dumnezeu.

Are Christina Perri un cântec foarte frumos, cu nişte cuvinte foarte adevărate şi foarte potrivite. Se cheamă Human. De ce-şi imaginează oamenii că maeştrii ar trebui să fie cumva neumani, non-human, nişte maşinării indestructibile şi nemuritoare? De ce nu priviţi la avatari şi la toţi maeştrii înălţaţi să vedeţi că trupurile lor au rămas aici, sub o formă sau alta? De ce nu înţelegeţi că transformarea corpului în energie, în duh, necesită mult, mult antrenament şi renunţare totală la viaţa terestră? Ori Gyuri nu a dorit această renunţare totală. El a dorit să rămână un om cu micile lui plăceri: un cappuccino şi o ţigară, lucrul la un proiect nou, un meci de fotbal sau o partidă de tenis…

Marţi dimineaţă, la IML, când l-am pupat şi l-am mângâiat, privindu-i zâmbetul şi fruntea senină, întrebându-l din nou de ce mi-a făcut-o şi pe asta, am simţit că parcă se-ncălzea sub mângâierea mea. Apoi, parc-ar fi turnat în mine o putere, o incredibilă putere s-a născut în mine auzindu-i vocea: “Tu ai uitat? Eu n-am murit şi nici n-am de gând să mor vreodată! Ce, eu sunt doar ăsta?” adică trupul la care mă uitam… Şi-apoi am înţeles că trebuie să fac ceea ce el îşi dorea, nu ceea ce lumea se aştepta sau îşi dorea. De obicei, noi nu facem pentru ei, cei care stau într-o cutie pe o masă, ci facem tot pentru noi. Noi, ăştia care continuăm să ne purtăm în trupuri, ne plângem nouă de milă şi de frică. Dacă aş fi putut aduce un cor de gospel din America, asta i-ar fi plăcut, da. Dar am clacat! Pentru prima oară în viaţa mea, nu am mai fost eu calul de bătaie, omul de nădejde şi omul puternic care să le rezolve pe toate. Am clacat şi gata! Şi dacă n-ar fi fost prieteni în jurul meu… Mi-ar fi plăcut să-mi fi transmis mai multe, nu doar să-i pun muzica lui acolo, la capelă. Că, cine ştie, măcar atunci, în ultimele ceasuri, oamenii vor asculta cu atenţie, iar cuvintele cântecelor lui, adevărate mărturisiri sau spovedanii, i-ar fi ajutat să înţeleagă că n-a fost niciun comic, aşa cum afirma cu ani în urmă o doamnă de la TVR care, ascultându-i piesa în preselecţia pentru Eurovision a avut de obiectat: “Da’ ce facem aici? Acuma şi comicii compun muzică?” N-a uitat şi nici eu n-am uitat asta. A fost dureros, cu-atât mai mult cu cât el începuse activitatea artistică prin a compune şi a cânta muzica lui. N-a fost nici măscărici, aşa cum i-a spus altcineva. Şi nici doar “ăla mic, cu barbă, de la Divertis!” Chiar dacă oamenilor aşa le place, să te închidă în patru scânduri şi să-ţi pună o singură etichetă, ca să le fie lor bine, să le fie lor comod şi confortabil… Ceea ce nu poţi cuprinde, ori negi şi critici negativ, ori pur şi simplu nu vezi. Aşa nu au văzut mulţi. Şi orbi au rămas.

Am rugat-o pe Monica să-i cânte ceva, să vină miercuri, înainte de slujbă şi să-i cânte, dar… Am înţeles. Marţi spre seară au venit foşti colegi de-ai Iarinei împreună cu învăţătoarea şi diriginta lor, cu jerbe şi cu ochii întristaţi. Gyuri făcuse cu ei şi câteva serbări-spectacol la şcoală, în afară de ce lucrase cu grupul care a participat la Românii au talent. M-au impresionat atât de mult aceşti copii c-au acceptat să-i cânte lui Gyuri Amazing Grace! La fel şi Elena Cârstea care chiar a înţeles foarte bine că Gyuri nu-şi dorea altceva. Şi i-a cântat lui Gyuri în capela de la Agnita, chiar dacă era răcită, chiar dacă era şi ea obosită de câte făcuse acolo pentru înmormântare. Dar i-am spus:”nu pentru oamenii ăştia cânţi tu, Elena, ci pentru Gyuri!” Când a început să cânte, am ridicat ochii în sus şi am zâmbit, lăsându-mă cutremurată de-un fior ce s-a întins pe ambele braţe, nu doar pe unul… că doar aşa verificam noi autenticitatea unui talent: dacă ni se ridica părul pe braţe, era sigur autentic.

Oameni buni, înţelegeţi odată că spiritul nu moare, că nu există “nefiinţă”, nici “trecere în nefiinţă”, înţelegeţi că prin acest ritual omul, corpul care a trăit atât cât a trăit, trebuie onorat pentru ceea ce a făcut, ce a fost el, iar sufletul trebuie să fie uşor ca să se înalţe liniştit la locul lui! Cum onorezi omul dacă nu-ţi pasă de ce i-a păsat lui? Dacă nu-i cânţi ce i-a plăcut lui, dacă nu oferi mâncarea ce-i plăcea lui… îl onorezi în fanfaronada propriilor tale plăceri? Lui Gyuri îi plăcea să se îmbrace cât mai confortabil: blugi, tricou, pulover şi o şapcă. Când le-am rugat pe Alice Nicolae şi Ioana Ancea să meargă să cumpere ele un costum, în minte mi-au apărut aceste cuvinte: “Eu sunt actor!” Adică să nu uităm care cumva şi să-i luăm vreun clasic şi insipid costum. Şi-ntr-adevăr, fără cravată, căci nu suporta cravatele! Din clipa aceea mi-am propus să nu-l lăsăm descoperit, ca să nu se altereze imaginea lui niciodată. Să rămână viu, aşa cum l-au văzut şi îl ştiu oamenii. Şi tare mult m-am bucurat când, seara, şi sora lui mi-a spus acelaşi lucru. Cred că nici lui nu i-ar fi plăcut treaba asta, cu-atât mai mult cu cât nu suporta să meargă la înmormântările cunoscuţilor, nicidecum ale prietenilor, nu suporta să treacă prin acest calvar.

Citește integral aici, scrisoarea fostei sotii a lui Gyuri.

Be the first to comment on "Fosta soţie a lui Gyuri Pascu rupe tăcerea: “Spiritul lui s-a eliberat”"

Leave a comment

Your email address will not be published.


*


Lumea Presei - Știri și informațiiRO PRESS - Știri, Informații, Reportaje, Interviuri, AncheteTomis Press - Știri și informațiiAdyDev Media